Cum a fost gândit Bucureştiul Mileniului 3 în anii 30: Şos. Kiseleff pentru pietoni



Bucureştiul a fost în ultimele două sute de ani o adevărată arenă a confruntărilor între "nou" şi "vechi", între oraşul care se încăpăţâna să dăinuie şi acela care s-a chinuit îndelung să prindă contur.

Cum a fost gandit Bucurestiul mileniului 3:Corso in P-ta Universitatii, Sos. Kiseleff pentru pietoni
Cum a fost gândit Bucureştiul mileniului 3:Corso în P-ţa Universităţii, Şos. Kiseleff pentru pietoni

Procesul de modernizare a Bucureştilor a început în secolul al XIX-lea, cunoscute fiind în acest sens reuşitele edilitar-urbanistice ale lui Pake Protopopescu, şi a fost continuat în prima parte a secolului XX.

Pentru ultima perioadă amintită, primariatul lui Dem I. Dobrescu (1929-1934) a fost punctul de plecare al modernizării edilitare. Dem I. Dobrescu a încercat să dea o nouă definire urbană Bucureştilor. Activitatea lui a fost continuată şi cu prilejul serbării "Lunii Bucureştilor" (9 mai-9 iunie). Acestea au debutat în 1935 şi au luat sfârşit în 1940; începând cu primariatul lui Al.Gh. Donescu (1934-1938) şi terminând cu primariatul generalului Victor Dombrovski (1938-1940).

Între 1930 şi 1933, numai în trei ani, au fost amenajate două parcuri noi: Snagovul, "cu 3.000 pogoane pădure seculară. şi Băneasa, cu 250 de pogoane". Au fost amenajate şi centrele de recreere din pădurea "Pustnicul" de lângă Cernica şi s-a definitivat proiectul unui parc în "Valea Plângerii" (astăzi Parcul Tineretului). Pentru a mări centura de parcuri s-a încheiat "cu statul convenţia prin care s-a pus la dispoziţia Capitalei toate masivele păduroase până la 40 de km împrejur", dându-se aprobările cuvenite pentru "a face toate amenajările necesare şi toate construcţiunile pentru agrementul cetăţenilor şi salubritatea oraşului". Au fost luate astfel în vedere pădurile Cernica, Comana, Plumbuita, Ţigăneşti, Căldăruşani, Gruiu şi altele.

Un proiect nefinalizat (şi nu a fost singurul) urma să devieze circulaţia "de la bufet spre şoseaua Jianu şi şoseaua colonel Ghica" pentru a lăsa şoseaua Kiseleff "la dispoziţia pietonilor". De-a lungul acestei artere a fost amenajat între anii 1936 şi 1940 "Parcul Naţional" (astăzi Parcul Herăstrău), alături de care au apărut Muzeul Satului în 1936, restaurantul Pescăruş în 1939 etc.

S-a prevăzut unirea Grădinii Botanice (inaugurată în 1935), cu parcul Palatului Cotroceni, unde "să facem grădina noastră zoologică", iar palatul regal de vară să se ridice pe Dealul Piscului, "în partea cea mai pitorească a Bucureştilor" (astăzi în zona Sălii Polivalente). Totuşi, pe dealul Piscului fusese amenajată o staţiune de schi care "era vizitată cu pasiune de toată Capitala".

S-a dorit oprirea înmormântărilor în cimitirul Belu şi transformarea lui în muzeu pentru "nevoia de pitoresc şi de aer pentru cei vii", dar mai ales pentru faptul că cimitirul nu se mai afla în afara oraşului şi prezenta "un mare pericol pentru populaţia atât de deasă" din vecinătate. Pentru sudul oraşului s-au proiectat pe de o parte un bulevard numit "Văcăreşti" şi împădurirea dealurilor apropiate, "pentru a da mai repede bucureştenilor un loc de plimbare într'adevăr pitoresc".

Pe de altă parte, "planul fusese ca acolo (în Dealul Piscului) să ridicăm cetatea universitară, care izolează pe studenţi şi îi fereşte de tentaţiile vieţii marilor oraşe". Cartierul universitar aşezat "la Pisc" ar fi avut în vale "parcurile şi lacurile artificiale, care se pot realiza cu mare uşurinţă".

Din nefericire s-a ales un alt loc, în oraş, astăzi căminele studenţeşti din vecinătatea Facultăţii de Drept. S-a proiectat ulterior, începând cu 1980, un nou orăşel studenţesc în zona Grozăveşti. Deci nimic nu este nou sub soare!

Potrivit planului de sistematizare, trebuia să se construiască un bulevard care urma să "plece din josul crematoriului uman, ca o continuare a Bulevardului Brătianu, trece prin Valea Plângerii, atinge Dealul Piscului şi ajunge la Văcăreşti" (bulevardul a fost realizat în anii puterii populare şi se numeşte "Tineretului", n.m.), iar şoseaua Băneasa-Otopeni "este fixată la o sută de metri lărgime la intrarea în oraş".

S-a avut în vedere chiar ridicarea monumentului de la Adamclisi pe Dealul Văcăreştilor sau pe dealul de la Arsenal, urmând a fi transformat în "Pantheon Naţional", care ar putea forma astfel "un punct de atracţie pentru străini" şi ar da Capitalei "o caracteristică într-adevăr pregnantă". Deşi fragmentele monumentului au fost aduse la Bucureşti, proiectul nu a fost finalizat.

Proiecte pentru "Centrul Vechi"

Dealul Patriarhiei a intrat şi el în sfera preocupărilor edilitare. Fiind considerat "singura parte pitorească din mijlocul oraşului", se dorea a fi completat şi transformat într-un "mic vatican român". Deşi lucrările au început pe Strada 11 iunie, "împrejurările le-au oprit (războiul n.m.), macheta proiectului rămânând la Patriarhie".

Potrivit proiectului amintit, Dealul Patriarhiei "trebuia să fie pus în axa unei esplanade, care ar fi continuat aleea actuală până la Biserica Sf. Vineri", iar Mănăstirea Văcăreşti, "cu superba ei privelişte, cu frumosul bulevard Văcăreşti, ar putea fi destinată ca reşedinţă Patriarhiei noastre", ale cărei instituţii religioase erau "înghesuite" în Dealul Patriarhiei.

"Speranţa oraşului nostru" urma să fie "esplanada Dâmboviţei, care se va realiza prin acoperirea albiei sale. Vom avea într-adevăr o esplanadă monumentală, pe care n'o vor putea avea multe oraşe din lume. Ea va aerisi oraşul, va ridica valoarea urbanistică şi va uşura imens circulaţia capitalei noastre. (...) Sub Dâmboviţa acoperită vom putea realiza metropolitanul oraşului (metroul, ale cărui proiecte datează aşadar, din anii '30), care va uşura transporturile de mărfuri şi de persoane. Cu metropolitanul Dâmboviţei vom putea realiza gările în centrul oraşului, făcute sub pământ (...); astfel am putea soluţiona şi chestiunea trecerilor la nivel, care încurcă mult circulaţia oraşului nostru". Planul fusese aprobat, iar într-o primă etapă urma să se acopere Dâmboviţa între Str. Şerban Vodă şi Palatul Justiţiei, "cu compartimente provizorii sus şi antrepozite jos. Lucrarea se plătea singură în 15 ani şi cu veniturile după expirarea acestui termen, continua acoperirea treptat" (Constantin Argetoianu).

În viziunea edilitarilor interbelici, Calea Victoriei era "un punct degradant al capitalei noastre", drept care s-a fixat o lărgime de 22 de metri, iar pentru sectorul cuprins între hotelul Continental şi piaţa Palatului şi între Calea Victoriei şi Strada Academiei, era propus pentru a fi dărâmat "pentru a se face o frumoasă esplanadă".

Piaţa Universităţii urma să fie transformată "într-un Corso, unde să tragem populaţia oraşului, care se înghesuie pe celelalte străzi". O realizare mai redusă ca dimensiuni s-a realizat totuşi, între Piaţa Universităţii şi Piaţa Mihail Kogălniceanu, cu multe cinematografe, cafenele, berării, restaurante, (Corso, Gambrinus, Cişmigiu etc.).

Interesant rămâne proiectul privind Strada Lipscani şi împrejurimile ei. Lipscaniul urma să fie lărgit şi transformat în stradă de arcade, care "ar trebui să fie acoperită sus cu sticlă, astfel ca să împiedice circulaţia aerului. Ea trebuia transformată într-un Corso al eleganţei feminine. (...) În acel Corso al eleganţei feminine din Strada Lipscani s'ar putea stabili imitaţiunea şi emulaţiunea elegantelor, din care ar ieşi perfecţionarea eleganţei. Eleganţa naturală a doamnelor române ar face în curând din Bucureşti un centru de propagare a eleganţei în Balcani".

Detalii despre modernizarea Bucureştiului cu metrou, esplanade şi zgârie-nori găsiţi în cotidianul.ro

Etichete: Piaţa Unirii, Piaţa Universităţii, Şos. Kiseleff

0/0 COMENTARII

TRIMITE UN COMENTARIU

PE UNDE AM MAI UMBLAT...

    CITEŞTE TOATE REVIEW-URILE