Fiica lui Andrei Gheorghe, fotografiată timp de 9 ani, pe același scaun: Anastasia, de Alex Gâlmeanu



În fiecare an, în luna octombrie, Anastasia vine la studioul lui Alex Gâlmeanu pentru o fotografie. Fotografia o face de nouă ani pe același scaun, cu același decor în spate. Singurul lucru care se schimbă în fotografii e Anastasia, care crește cu fiecare an care trece.
Alex ne-a povestit cum i-a venit ideea fotografiilor, cum au loc și cât timp vor continua de acum înainte.

GALERIE FOTO: Alex Gâlmeanu

Prima fotografie a fost făcută acum zece ani, în octombrie. Alex o cunoștea pe Anastasia de mică, datorită prieteniei cu tatăl ei, Andrei Gheorghe. Și, în 2003, când Anastasia avea 9 ani, i-a făcut o fotografie, fără niciun plan s-o repete în fiecare an.

Anastasia la 9 ani

A salvat fotografia pe calculator și a uitat de ea. Până în vara următoare, când a găsit-o printre grămada de poze salvată și i-a venit ideea: un ciclu de fotografii, câte una în fiecare octombrie a anului.

Anastasia la 10 ani


Dar luna octombrie e absolut întâmplătoare. Fotograful spune că putea la fel de bine să fie mai ori decembrie, dar așa s-a nimerit: "Luna nu a fost premeditată. Ce-i premeditat e unitatea de timp. Dacă le-am făcut pe primele în octombrie, atunci am decis să le fac și pe următoarele tot în luna asta. Avem 30 de zile la dispoziţie şi ar putea fi oricând în intervalul asta. Probabil că lucrurile nu s-ar schimbă dramatic dacă ar fi septembrie ori noiembrie, ar fi tot aia, dar avem o convenţie."

N-a vrut să promoveze faptul că e fiica lui Andrei Gheorghe, ca  să nu pară că ăsta-i motivul fotografiilor. Pe site-ul personal și în portofoliu, proiectul e numit simplu: "Anastasia". Ideea este de a documenta trecerea timpului- dar documentarea se realizează prin prisma unei singure persoane. 

Anastasia la 11 ani

În primii ani, Anastasia era micuță așa că nu prea înțelegea ce-i cu fotografiile. Dar Andrei Gheorghe spune că "Mi-a plăcut ideea."
Alex povestește că i-a cerut părerea, atât ca tată al Anastasiei, că avea nevoie de acordul lui oricum, fata fiind minoră, dar și pentru că, de multe ori, discutase cu el despre artă: "Cu toate că a fost și mândria părintelui, indubitabil, dar Andrei simte ideile vizuale faine... de multe ori s-a întâmplat să am discuţii cu el pe teme din astea de arta contemporană. El nu e nici pe departe un specialist în arta contemporană, dar e un om care a acumulat atât de multă experiență literară și vizuală încât are o relevanță." În ceea ce privește mândria de părinte, s-a văzut și după ce ideea s-a materializat: Andrei Gheorghe spune că fotografiile pe care Alex le-a făcut Anastasiei sunt expuse și în casa lor.

Primele fotografii le-a făcut pe film alb-negru. Apoi a trecut la digital și le-a schimbat în post-producție. Însă diferența nu prea se vede. Și nici nu există vreun alt retuş: "Dacă lui Stasi îi apare un rid, apare acolo. Dacă va avea un coş, va fi documentat și ăla."
A schimbat trei studiouri de când a început proiectul, dar nici asta nu se vede în fotografii.

Anastasia la 12 ani

Singurul lucru constant în ele e, până la urmă, prezența Anastasiei şi scaunul pe care stă. Scaunul e unul mic, din lemn masiv și cu trei picioare. Și parcă şi prezența scaunului vechi, pe care-l ține întodeauna sub masa din studioul lui cu mobilier futurist și plin de aparatură tehnologică, subliniază cumva trecerea timpului.

Folosește un fundal gri, neutru. "Asta pentru simplul fapt că îmi doresc să iasă personajul în faţa. Și lumina e simplă, pentru că nu-mi doresc să se vorbeasca despre ce frumoasă e fotografia asta, ci despre Anastasia şi proiectul în sine", explică. 

Anastasia la 13 ani

Ședința e scurtă, face doar vreo 10 cadre în timpul ei. Și nici nu cheamă echipă de make-up, nici stylist, absolut nimic: "Aşa cum intră ea în studio, aşa o fotografiez. Ea se îmbrăcă cum vrea, se machiază singură, nu influenţez absolut niciuna dintre lucrurile astea pentru că literalmente vreau să văd cum evoluează, că e şi o componentă psihologică. Știi ce se întâmplă? Și felul în care alege să se îmbrăce omul, cum se piaptănă, tipul de accesorii pe care le poartă... și lucrurile astea transmit mesaje despre omul respectiv."

El vrea să fie cât se poate de obiectiv și neutru în fotografiile astea. Să nu transmită prin ele niciun fel de păreri proprii, ca fiecare om care vede fotografia să o înregistreze în registrul propriu și să vadă în ea ceea ce vrea să vadă. "Poate unii se uită în priviri, alţii poate sunt interesaţi de cum se îmbracă, de cum a zambit, sunt diverse feluri, trepte de citire a fotografiei ăsteia, eu nu ar trebui să intervin, nu ar trebui să-mi spun părerea despre fotografia asta. Nu ştiu cum e Stasi în ultima fotografie, dar nici măcar nu vreau să ştiu. Vreau să rămân obiectiv, atât cât permite umanul." 

Anastasia la 14 ani

Tot din această cauză încearcă ca și fotografia finală să o aleagă cumva aleatoriu. Uneori o alege cu ea, alteori o alege singur. Dar n-ar vrea s-o lase nici pe ea s-o aleagă și să nu se lase nici pe el. Pentru că ea poate va alege cel mai bun unghi, care va considera ea c-o reprezintă, iar el o va alege pe aceea pe care va considera el c-o reprezintă. Așa că încearcă să nu le analizeze prea mult.

Ciclul de fotografii o să continue... până când o să se poată. "Cât ne ține Doamne-Doamne în viaţa şi sănătoşi, ar trebui să putem realiza fotografiile astea", promite Alex.
Povestește că, de câteva ori, chiar Anastasia l-a sunat să-l întrebe "Când ne vedem să facem poza?" Și ea pare să-şi dorească fotografiile astea la fel de mult ca și el. 

Anastasia la 15 ani

Vrea să le expună într-o expoziție când se vor aduna suficiente, ca să le prezinte publicului mai mult decât până acum: "La final, aş vrea să se transforme într-un eveniment, mi-aş dori să ne adunăm la 90 de ani şi să fim în sala de expoziţie nişte boşorogi cu care nu se înţelege nimeni, dar să vedem fotografiile astea. Ar fi frumos."

Anastasia la 16 ani

Deși subliniează că nu ăsta e scopul lor. El vrea să arate prin ele că anii trec şi nu trec degeaba, că se întâmplă nişte modificări în ceea ce o priveşte şi, prin ea, în noi toți. Până la urmă, spune că nu ştie ce o să iasă din proiectul ăsta, ştie doar ce a ieşit până acum. Și ce și-ar dori să iasă: "Mi-aş dori un soi de documentare a trecerii timpului, ce înseamnă timpul pentru un om."

Anastasia la 17 ani

Luna asta urmează să facă a zecea fotografie din colecție. Anastasia e însă la Milano, la studii. "Nu-i nimic", spune Alex, "e un hop într-adevăr. Dar o să merg la Milano după ea și-o să facem fotografia." 

Portrete a mai realizat şi în cadrul unui alt proiect, care-i e la fel de drag. People I know  e o colecţie de potrete iniţiată în urmă cu şapte ani şi cuprinde fotografii cu oamenii pe care-i cunoaşte, persoane publice sau nu: "Se întâmplă să fie şi cu oameni cunoscuţi în România, dar nu ăsta-i scopul, pe ei îi se întâmplă să îi fotografiez de obicei și i-am inclus și în proiect." Dar fotografiile sunt făcute fără niciun fel de regulă şi fără să semene prea mult între ele, ca tehnică.
Colecţia a fost deja expusă în Bucuresti, Pariş şi în Reykjavik și urmează să se îmbogăţească la rându-i odată cu trecerea timpului.

People I know, Alex GalmeanuPeople I know, Alex Galmeanu

People I know, Alex GalmeanuPeople I know, afis expozitie Reykjavik

Vara aceasta a iniţiat şi proiectul "Albumul zilelor de Aur". În cadrul lui, adunat în întregime pe pagina de facebook pe care a creat-o pentru el şi parţial într-un album roşu, produs în anii comunismului, în România, apar oameni de toate vârstele. Fiecare dintre ei ţine în mâini o tabletă, pe care apar diferite numere: de la 13 000 la -7000, de exemplu. Numerele reprezintă numărul de zile pe care omul din fotografie le-a petrecut în comunism sau, la cei cu minus, câte zile au trecut de la comunism până la momentul în care s-a născut. Distanţa de la data naşterii a persoanei şi până la (sau de la) 22 decembrie 1989.

Albumul zilelor de Aur

Albumul zilelor de aur

Alex Gâlmeanu e unul dintre puţinii fotografi care au reușit să trăiască în România doar din fotografie. Spune că ţara noastră e mică în ceea ce priveşte resursele şi oportunităţile, dar ca sursă foto e foarte interesantă. În Elveţia, de exemplu, a văzut mai puţine locruri interesante de fotografiat. "E mai puţin spectacol al vieţii într-o ţară corectă şi riguroasă", explică.
Anul ăsta se fac 20 de ani de la primele fotografii pe care le-a realizat. La 14 ani, s-a urcat pe acoperişul casei sale, de undeva de prin Piaţa Sfânta Vineri şi a luat camera foto primită cadou de la fratele lui ca să ia patru cadre- patru, pentru că patru mai lipseau pe film ca să poată fi developat. Şi el să-l developeze voia de fapt. Şi le-a făcut. Culmea, doar aceste ultime patru poze s-au salvat în momentul developării. Când se uită la fotografiile astea povesteşte zâmbind că găseşti pe ele toate greşelile pe care le poate face un fotograf la developare, chiar şi imprimeul amprentelor lui- asta şi la propriu, şi la figurat.

Iniţial voia să facă imagine de film. Şi a auzit o discuţie prin casă, între tatăl lui, care a fost regizor de filme documentare vreo 35 de ani şi fratele lui, care face imagine de film la TVR: "Ei spuneau că nu poţi să faci imagine de film fără să faci fotografie. Am auzit printr-o uşă. A rămas întipărită în mintea mea chestia asta. Şi am zis că trebuie să fac fotografie că să ştiu să învăţ imagine de film. Pe drum, însă, m-am îndrăgostit de fotografie."

Când vine vorba de succesul pe care-l are, e modest.  Spune c-a avut noroc. "Nu doar noroc", zice," dar, sincer să fiu, un lucru de care mi-am dat seamă acum câţiva ani: fotografia, dacă ar fi s-o personific, a fost foarte bună cu mine. Viaţa a fost foarte bună cu mine, m-a tratat foarte bine până acum. Nu sunt un om bogat, dar trăiesc frumos."

Mai vrea multe lucruri, dar dorința lui principală e una simplă: să ajungă să nu mai simtă aparatul. De câțiva ani, ia camera foto cu el oriunde merge şi vrea să ajungă s-o ducă după el fără niciun fel de efort: "Mi-aş dori- şi pare o filozofie ieftină, dar nu este, să ajung la performanta de a nu mai simţi aparatul cu mine. Cum nu mai conştientizezi când schimbi vitezele la maşină.Ca o mişcare naturală. Aşa vreau, să nu-l mai simt, să fie o prelungire a corpului meu."

Etichete: realitatea

0/3 COMENTARII
Alina
17 Oct 13:18
+0
VOTURI
-0
Imi place Alex Galmeanu, insa nu inteleg de ce nicaieri in articol nu este mentionat numele lui Mihai Stanescu. Stanescu a facut o serie de fotografii cu o idee aproape identica, avand-o ca subiect pe fiica lui, de la 6 la 29 de ani, imbracata in aceeasi rochie. Puteti citi 'sensibila' poveste in articolul acesta. Ar fi corect sa se mentioneze cand altcineva a trecut deja printr-un proiect de genul asta si a creat o poveste inchegata. Cat despre jucatul cu timpul, mi se pare ca acest atribut ramane al fotografului care a realizat seria de fotografii. Cei care privesc nu pot decat sa observe colectia de momente in timp.
http://www.avantaje.ro/Timp-liber/Vedete-Personalitati/Mihai-Stanescu-patru-avantaje-ale-vietii-1417414
violeta
13 Oct 07:02
+0
VOTURI
-0
Minunata idee ! Splendid album ! pozele astea spun multe . Fiecare este liber sa le gaseasca povestea , desi ea este una singura . Ne jucam cu timpul , a ramas singura noastra placere .
catalina
12 Oct 15:53
+0
VOTURI
-0
frumos articol, sensibila poveste, interesante personaje :)

TRIMITE UN COMENTARIU

PE UNDE AM MAI UMBLAT...

    CITEŞTE TOATE REVIEW-URILE