Poveștile impresionante a cinci femei care suferă de HIV



În luna femeilor, Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA), în parteneriat cu INBI Prof. Dr. Matei Balș, a lansat proiectul O zi din viaţa ei, o expoziţie de fotografie care prezintă cinci poveşti emoţionante ale unor tinere seropozitive care surprind viaţa lor de zi cu zi.

Povestile impresionante a cinci tinere care traiesc cu HIV
Poveștile impresionante a cinci tinere care trăiesc cu HIV
Foto: din expozitia O zi din viata ei

Vineri, 7 martie 2014, călătorii care au străbătut Gara de Nord au aflat poveştile a 5 tinere seropozitive spuse prin intermediul fotografiilor ce surpind adevărate călătorii printre greutăţi, discriminare, putere, bucurii de zi cu zi şi emoţii.

Sâmbătă și duminică, 8 și 9 martie, cei care vor ajunge în AFI Palace Cotroceni vor avea ocazia să treacă pe la expoziția de fotografie și să susțină tinerele prin mesajele lor. De luni, 10 martie, expoziția se va muta pentru încă 3 zile în Băneasa Shopping City, transmit organizatorii, care impartasesc cu noi cele cinci povesti impresionante.

POVESTEA ANDREEI, 25 DE ANI

„În toamna anului 2006 avea să apară o schimbare în viaţa mea. Nimeni până atunci nu se gândise că după atâţia ani, o banală transfuzie care a avut loc imediat după naştere, pentru a-mi salva viaţa, avea să îmi aducă această problemă de sănătate". Aşa îşi începe Andreea povestea, una tristă, dar pe care a reușit să o schimbe puţin câte puţin.

Andreea are acum 25 de ani, și a reușit sa depășească şocul unei veşti îngrozitoare. „A fost un şoc puternic pentru familia mea, astfel că eu am aflat că sunt seropozitivă abia la un an după diagnosticare. Reacţia mea a fost calmă, poate mult prea calmă. Ştiu doar că am încercat să înţeleg de ce".

Era 2008. Tot în acea perioadă a ales să se destăinuie celei mai bune prietene din copilărie. Îşi aminteşte că a simţit nevoia să îi spună prietenei ei că, dacă nu crede că poate face faţă şi vrea să încheie prietenia, îi respectă decizia.

„A rămas alături de mine până în prezent", spune Andreea emoționată, cu lacrimi în ochi. Problema ei de sănătate nu a descurajat-o. Din contră. Îşi aminteşte că la primul său loc de muncă, într-un ONG, directorul ştia că este seropozitivă. Nu a simţit însă nicicând discriminare din partea lui, ba chiar a simţit că o tratează de la egal la egal.

„Din punct de vedere al femeii care am devenit astăzi, simt că nu reprezintă o piedică pentru mine faptul că sunt seropozitivă. Am înţeles că, dacă atunci nu avea loc acea transfuzie, poate că astăzi nu aş mai scrie aceste rânduri. Am încercat şi voi încerca în continuare să iau lucrurile ca atare, drept dovadă că încet-încet, alături de prietenul meu, încerc să pun bazele unei familii".

Andreea este în prezent pasionată de fotografie și de editare foto. A învăţat că a fi seropozitiv nu este o barieră de netrecut, în special pentru femeia din ea, cu atâtea planuri de viitor.


POVESTEA SORINEI, 27 de ani


Sorina avea 13 ani când a aflat singură că nu este ca ceilalţi copii. Era internată în spital, suspectă de hepatită şi de leucemie. Îşi aminteşte că, după câteva săptămâni de stat prin spitale, deja cunoştea toate saloanele şi toți bolnavii, iar de la geamul ei, secţia de copii bolnavi de HIV se vedea perfect.

A aflat accidental că acolo sunt internaţi copiii care suferă de această boală. La câteva zile a fost mutată în acea secţie şi, deşi părinţii au încercat să îi ascundă, nu o puteau minţi. „Eu pot să spun că sunt norocoasă, pentru că în afară de pastilele pe care le iau zilnic nu am avut alte probleme. Cu toate astea, sper să rămână aşa lucrurile, pentru că pe măsură ce trece timpul simt că se întâmplă ceva în corpul meu", spune Sorina.

Acum are 27 de ani şi o viaţă normală. Este angajată, își umple timpul liber făcând sport şi alături de colegii ei din trupa de dans, iar cea mai mare greutate pentru ea este că organismul îi pune tot timpul limite. Încercă să-şi ocupe timpul cu lucruri frumoase, pentru că dacă boala nu a fost atât de dură cu ea, viaţa nu a iertat-o. În urmă cu câteva luni şi-a pierdut mama, iar odată cu asta au apărut și conflicte cu rudele.

„Uneori încerc să mă mint că totul e bine, parcă trăiesc două vieţi diferite – una reală şi una aşa cum aş vrea eu să fie. Este singurul lucru care mă face să merg mai departe", spune Sorina.


Va trece cu bine peste toate, aşa cum a făcut-o mereu. Tăria ei a ajutat-o să-şi facă o viaţă, să viseze la o familie alături de prietenul ei, un bărbat perfect sănătos.

„Îmi amintesc că atunci când i-am spus că sunt seropozitivă a avut nevoie de o jumătate de oră să se gândească. După cele 30 de minute mi-a spus că merge mai departe împreună cu mine, orice ar fi".

Familia lui nu ştie de suferinţa ei, aşa a preferat el. „A spus că e de ajuns că ştie el şi nu îl interesează mai mult". Când vine vorba însă de un copil, Sorina se sperie. Spune că nu e pregătită şi i se pare riscul prea mare în România. Se teme că, deşi ea şi logodnicul ei vor lua toate măsurile pentru ca viitorul lor copil să fie sănătos, cel mic s-ar putea întoarce din spital cu un virus, aşa cum a păţit şi ea.

Nu ştie cum a contactat virusul, dar crede că din spital, pentru că după naştere s-a îmbolnăvit de meningită şi a avut nevoie de transfuzii şi tratamente. De aceea nu se gândeşte încă să-şi mărească familia. De fapt, nu-şi face planuri pe termen lung pentru că ori de câte ori a făcut asta ceva a eșuat. „Vreau să trăiesc viaţa aşa cum vine ea. Şi ştiţi ce, uneori nici nu-mi mai pasă atât de mult dacă află cei din jur că sunt seropozitivă. Pe vremea aia eram un copil nevinovat, iar dacă cineva mă judecă este greşeala lui".

POVESTEA CĂTĂLINEI, 24 DE ANI

„Eu sunt Cătălina şi port numele şi prenumele bunicii mele. Tata, pe când aveam vreo 14 ani, ar fi vrut să îmi schimbe prenumele în Daniela. Spunea despre bunica mea (mama lui) că ar fi avut o viaţă grea şi tare se temea ca eu să nu îi fi moştenit, odată cu numele, şi greutăţile. Era aşa convins. Oare am moştenit greutăţile bunicii la 14 ani când am fost diagnosticată cu HIV? Nu, eu nu cred, eu doar, în sfârşit, primeam un răspuns, aflam de ce timp de 14 ani răceam mai des decât fratele meu, mai des decât copiii de pe scara blocului, de ce mergeam mai rar la şcoală decât colegii mei.

Găseam logica kilogramelor mele «de păpuşă» cum frumos îmi spunea mama, ca să nu mă mai compar cu alţi copii, ca să nu mă mai displac ori de câte ori mă priveam în oglindă. Îmi aduc aminte că timp de mulţi ani nu puteam numi o vară sau o iarnă în care să nu fi fost internată, înţepată, în care să nu mi se fi administrat perfuzii. Îmi aduc aminte că începusem să rup acuşoarele de seringă. Ce vină aveau ele? Dar ce vină aveam eu? Într-o zi am răcit din nou. Era noapte, toamnă târzie. Abia mă puteam ţine pe picioare, aşa ca ai mei au chemat un taxi, un taxi urât, ca un dric, cu un scaun pentru şofer şi spaţiu cât să încap eu întinsă. Mi-era frig! Cinci săptămâni am stat internată. Dacă într-o lună răceam de două ori, de data aceasta am răcit doar o dată, o singură dată, însă o întreagă lună. Atunci teste, retestări, confirmări, reconfirmări şi diagnostic.

La 14 ani, în octombrie, salutam o nouă opţiune de viaţă, cu altfel de drumuri către aceleaşi provocări, dar şi cu alt gen de provocări specifice vieţii unui om diagnosticat cu o boală incurabilă! N-aveam să mor, dar aveam să aleg dacă să mor sau cum trăiesc. Ce trăiesc eu acum este o viaţă plină de substanţă, pe lângă substanţa chimică ce zace-n organismul meu. Eu am avut încredere în tratament şi acum le mulţumesc medicilor. Dar, totodată, îmi mulţumesc şi mie, pentru că am ales să am încredere, am ales să lupt cu efectele secundare. Eu sunt încă tânără, așa că încă îmi permit, în virtutea vârstei, cel puțin să mai vreau, să mai pot, să îmi propun.

De la 14 ani viața mea e marcată de câteva bucurii şi câteva dureri foarte intens simţite. Bucuria chiar e simţită ca cel mai mare succes când reuşeşti să intri la facultate, deşi medicul te sfătuieşte că încă nu, când treci de prima sesiune cu doar câteva perfuzii, când susţii şi treci cu bine examenele în aceleaşi zile în care vomiţi în baia facultăţii. Iar durerea e mai grea decât orice gând negru când pierzi iubirea, respectul, sprijinul cuiva drag din simplul motiv că medicii te-au diagnosticat corect şi ţi-au prescris reguli de neîncălcat pe viaţă!"

Cătălina are în prezent 24 de ani. A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie, termină anul acesta masterul şi intenţioneză să facă şi un doctorat în filosofie. Locuieşte încă la cămin, iar în prezent lucrează ca educator între egali la un centru regional de testare HIV din ţară.

„E o adevarată provocare, dar şi o bucurie să văd tineri dornici să povestească despre ei. Unii vin însetaţi de sfaturi pentru o viaţă mai bună. Emoţionant este momentul în care majoritatea rămân surprinşi după ce le dezvălui că sunt ca ei".

Zilele ei sunt pline: "serviciu, facultate, cantină, bibliotecă, biroul asociaţiei de studenţi, şi ocazional câte o ieşire într-un local unde povestim şi ne jucăm filosoficeşte. Şi acestei rutine se adaugă călătoriile mele prin ţară, care au ca scop implicarea mea în proiecte pentru îmbunătăţirea vieţii persoanelor seropozitive".


Cătălina e fericită şi are două mari dorinţe: „îmi doresc din suflet ca părinţii mei să înceteze să îşi mai facă griji pentru mine, însă cea mai mare dorinţă a mea e să am un cuvânt de spus pentru binele traiului cu HIV, căci tare rău suntem văzuţi doar pentru că ...suferim".

POVESTEA ANEI 25 DE ANI

Ana s-a născut într-o familie de oameni simpli, muncitori. La câteva luni de la naștere, din cauza unui icter care nu se mai vindeca, a fost internată în spital. Din aceea clipă, viața ei s-a schimbat. Într-o clipă de neatenție sau dezinteres din partea cadrelor medicale, a ajuns să fie încă un rând pe statisticile copiilor infectați cu virusul HIV.

La 10 ani, Ana era o tânără plină de vise și dorințe ca oricare altă fată. Până în clipa în care a plecat la bunici la țară şi a contactat o pneumonie care a dus la oboseală și lipsa poftei de mâncare. După vizite interminabile la medicul de familie, la medici specialişti, după o sumedenie de diagnostice puse greşit a venit ziua în care lucrurile s-au clarificat: infecţie cu HIV.

Pentru o copilă de 10 ani gravitatea lucrurilor era văzută prin lacrimile părinților, bunicilor, fratelui. Un frate care nu înțelegea de ce sora lui nu merge la şcoală să ia și ea coroniță. Lupta cu viața se dădea clipă de clipă, dar ce era mai greu de suportat, lupta cu sistemul; un sistem în care mamei i se spunea că " oricum copilul va muri și nu mai este nimic de făcut".


Cu toate acestea, acel episod greu a trecut, iar viața lor a început să intre pe un făgaș normal. Ana a învățat în timp că ea trebuie să fie cea mai bună și că nu este cu nimic mai prejos decât colegii de la școală, deși se simțea stingheră uneori. Totuşi, decizii greşite luate de părinți sau bunici care nu au știut să țină secretul au făcut ca ea să fie privită diferit și să se simtă etichetată. Nopți întregi de plânsete, zile ascunse cu zâmbete false au făcut ca ea să reușească totuși să continue școala, ba mai mult, a urmat un liceu, o facultate încheiată cu o licență de nota 10 și un master. Odată cu anii au apărut în viaţa ei și mulți prieteni, oameni dragi cu care a reușit să facă lucruri normale și firești vârstei, astfel încât să uite preț de câteva clipe că este bolnavă.
Anii de studenție au fost cei mai frumoși. Poate şi pentru că l-a întâlnit pe EL. Un tânăr jovial, atrăgător cu care nici nu visa la început că ar putea ajunge la un pas de căsătorie. Au trecut împreună prin multe încercări ca în orice relație, dar poate cea mai dificilă a fost atunci când i-a spus că este seropozitivă.


După nopți întregi de nesomn, după ore de teamă și disperare, lucrurile între ei s-au clarificat. El a ajuns să o iubească așa cum era ea. Totuşi, după un timp povestea lor s-a încheiat. Clipele frumoase din poveste au fost mascate de momente grele de dejnădejde, de momente în care și-a dorit moartea chiar dacă corpul ei o ajuta.


Implicările sociale pe care i le dă boala o face pe Ana să fie vulnerabilă. Ambiția și dorința ei de reușită nu au fost suficiente când vedea că este limitată și nu putea face chiar tot ce își dorea din cauza cerinței testului HIV pentru diferite joburi și activități pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că a fost pusă la zid și arătată cu degetul pentru că poartă acest virus. Cu toate acestea, a învătat să-și "lustruiască" din ce în ce mai bine masca.
Când a rememorat trecutul pentru a putea da naștere acestei povești, ea a realizat că a avut totuși noroc. De ce? Pentru că de-a lungul timpul a întâlnit oameni deosebiți, oameni mari dar simpli de la care a învățat că ziua de mâine este un mister pentru oricare și că în lume pot exista lucruri și mai grele.
Ana este acum în acel moment al vieții în care colegele de facultate sau de liceu s-au măritat, logodit, au copii și o viață de familie împlinită. Ea este singură și visează doar la aceea zi în care poate va fi suficient de norocoasă încât cineva se va putea înarma cu ambiția, tăria și forța de care are nevoie pentru a-i fi aproape. Are planuri mari și speră să ajungă în acel moment în care să-și spună propria poveste în fața lumii, însă până atunci construiește lucruri mărunte.


POVESTEA ADINEI, 27 DE ANI

Era în vara lui 2002 când Adina a fost răpusă de o pneumonie gravă. Avea 14 ani, iar cheful de viaţă i-a pierit puţin câte puţin. După două săptămâni de suferinţe, ajunsese la 22 de kilograme, iar viaţa ei atârna de un fir de păr. Abia atunci medicii s-au gândit să îi facă un test care i-a schimbat definitiv viaţa. La doar câteva ore după ce părinţii ei au aflat că testul HIV a ieșit pozitiv a intrat în comă, o comă care a ţinut-o suspendată între viață și moarte peste 3 luni.

Când s-a trezit era paralizată de la brâu în jos şi suferea încă de foarte multe, însă a reuşit să-şi revină. Lua 24 de pastile pe zi şi, deşi întreba zilnic de ce trebuie să le ia, părinţii au preferat să-i ascundă la început că este seropozitivă. A fost nevoită să renunţe la primul an de liceu, iar când s-a întors la şcoală singura persoană care a ştiut că este altfel a fost diriginta. „Îmi era teamă că ceilalţi colegi mă vor respinge", spune ea.
A doua mare încercare prin care a trecut a fost în 2008, când a decis să renunţe la pastile şi a ajuns în acelaşi stadiu ca în 2002: TBC şi comă. A reuşit să treacă şi peste asta și acum are o viaţă normală, cu un iubit seropozitiv, dar care nu vorbeşte despre asta, şi alături de care visează la o familie. Îi este însă teamă.

„Acum simt că am o viaţă normală. Mi-aş dori să reiau facultatea de Psihologie şi să găsesc ceva de muncă în domeniu". A lucrat până acum ca voluntar pentru a sprijini oameni cu probleme şi îşi doreşte să fie în continuare implicată: „Proiectele de felul acesta mă fac să mă simt împlinită".

Etichete: HIV

0/1 COMENTARII
laura estean
26 apr 00:22
+0
VOTURI
-0
Am locuit cu aceasta boala mortala pentru mai mult de un an, soțul meu am descoperit că am fost amândoi HIV. Ne-am încerca în toate moduri de a trăi viața noastră, în ciuda acestui lucru, în corpul nostru nu până când am dat peste acest plante puternic, care la portretizat pe care el a avut cure.At început am fost mai sceptic, dar soțul meu a insistat pe dându-i o încercare și am comandat pentru unele din plante sale și în câteva săptămâni după ce a urmat procesului din cauza acestei plante, ne-am dus pentru un test ca el ne-a spus prea am fost copleșiți de fericire când am primit rezultatul de la clinica. Rata de virus în corpul nostru a scăzut și, în câteva săptămâni, am fost in totalitate cured.We, de asemenea, întrebat de ce el nu a ieșit în lume, care a avut leac și a spus că a făcut-o în 2011, dar a fost respins de către echipa de cercetare International. Cel mai important lucru este pentru tine de a fi vindecat Dacă vrei să știi despre acest plante e-mail: herbalcure4u@gmail.com. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

TRIMITE UN COMENTARIU

PE UNDE AM MAI UMBLAT...

    CITEŞTE TOATE REVIEW-URILE